366 chances to make your dreams come true

This is the last day of the year 2015 and yet, even if usually I feel like skipping it in order to get faster to the new year, today I wanted to enjoy it. So what if it’s the last one? Especially because it will never be again 31st of December 2015, I have to make it count.

But this is not about today, but about another year that passed, another year which from my point of view brought me many good things and taught me as many lessons as I had to learn. And I learned that if you fight for your dreams, you will eventually reach them. That in one hour, things can change from nothing to everything. That people can be two faced, but the thing that matter is your dear ones and your close friends. I learned that you can have lots of material things and when you do achieve them, they will still not fulfill the empty space that some people or memories could. I learned that sometimes, sacrifices, whatever kind they are, they would become stairs on which you can step in order to reach your dreams.

And yes, it is ok to cry, it is ok to show your weaknesses and your pain when you feel low, and then, get up and move on! As ok as it is to love from the bottom of your heart something or someone, until it hurts! And laugh hysterical, and act stupid and LIVE! These are lessons taught by the old 2015.

But the most important lesson of all was that from time to time, patience can be felt like the best feeling of peace that one could have. And if you accept it, take a deep breath and let it chill you down, you will get much faster and better to your plans and to your goals.

Never give up on your dreams, none of you! Because they are the only ones that can keep you alive! Never let others make you feel like you are worthless. Have faith in you, even when you feel like the world is falling on your head and always surround yourself with people who can grow you and inspire you!

Happy new year and don’t forget: never, but never give up! This new year you have 365+1 extra chance to reach your ideals! 🙂

Advertisements

Litere IV

Nu mai știu exact dacă în seara aia era caniculă sau dacă ardeam de dorința de a-i descifra gândurile. Stătea aplecată peste o carte și îi atingea paginile cu aceeași posesivitate cu care obișnuia să mă strige pe mine. Era un soi de gelozie, un soi de furie pe cuvintele ce îi mângâiau mintea, îmi imaginam cum ea, stând la biroul vechi de lemn, se lasă îmbrățișată de metaforele unui autor care nici măcar nu știa ce aromă au privirile ei. Sau poate aflase. Poate aflase atunci când, într-un moment de plictiseală, a răsfoit pagină cu pagină cartea, cam la fel cum obișnuia să mă răsfoiască pe mine dintr-o simplă privire. Mă fascinează calmul cu care stinge lumina seara, cu care pășește prin cameră atât de ușor, de parcă ar îngâna un soi de ritual înainte de a se preda lor. Literelor. În mijlocul verii miroase a salcâmi înfloriți o dată cu fiecare privire de-a ei. Și mă întreb dacă există vreo zi în care să nu se transforme. O zi în care să nu prindă forma poveștilor în care se afundă și în care mă trage după ea. N-am vrut niciodată să o ascult cum șoptește efectiv cartea care i s-a tatuat pe buze. Modul în care gura ei săruta cuvintele mă făcea să o urăsc. Doamne și cât o mai uram petru fiecare unduire a vocii, pentru fiecare șoaptă și mișcare lentă a degetelor ei subitiri de-a lungul gâtului o dată cu fiecare literă parcursă. Desenează povestea! Asta trebuie să facă! Desenează cu degetul înmuiat în gelozia mea fiecare cuvânt și îl tatuează adânc în piele. Aproape că pot vedea cum fiecare virgulă, fiecare ascuțime a literelor îi urmează anatomia de parcă ar vrea să o cunoască mai bine. Și deși e trecut de miezul nopții, vreau să îi iau pulsul de pe paginile cărții care o cunoaște atât de bine seară de seară. La ce capitol ai rămas, femeie?

© 2015, Raluca Ioana

Vernisaj caritabil “Everlasting Waltz”

DSC_2283

A trecut o săptămână de când am vernisat primul meu proiect fotografic individual și pot spune că acum reușesc să privesc la rece evenimentul, fără emoții sau stress și fără să mă întreb dacă voi reuși să îl duc la bun sfârșit.

Începuturile se spune că sunt grele, însă sunt și frumoase atunci când realizezi că ceea ce ai încercat să faci nu a fost în zadar.

Proiectul a luat naștere la fel ca majoritatea ideilor mele, noaptea, ascultând muzică. Johann Strauss -Dunărea albastră mai exact, acesta fiind și motivul pentru care talentații dansatori care au avut plăcerea de a da contur poveștii mele cu iz de vals, au dansat chiar pe această melodie.

De ce vals? Și de ce balurile din vremurile vechi? Pentru că mă fascinează tot ce este legat de trecut -€“ mă fascinează poveștile care au fost spuse în atâtea feluri, și care au atâtea versiuni, unele mai oficiale decât altele, și care mă îmbie să îmi doresc să le descopăr prin idei, concepte și mai ales la baza unor alte povești. Oamenii au reprezentat pentru mine niște coperți în spatele cărora se ascundeau povești vii. Asta este și motivul pentru care ador portretul ca “ramură” a fotografiei. Iar fine-art-ul vine să definească prin stilizare, edit și concept întreaga poveste. Cam așa a început dragostea mea față de această latură a fotografiei.

Revenind la evenimentul de Luni, 27 Aprilie 2015, am să vă mai spun și că acesta a fost realizat în frumoasa Sală a Oglinzilor, din cadrul Restaurantului Regina Elisabeta din București. Proiectul a început acolo, fotografiile fiind realizate chiar în aceeași sală, iar ulterior, am ajuns la concluzia că este cel mai bun loc pentru a da curs poveștii mele, tocmai pentru că invitații ar fi putut păși la propriu în universul în care au fost create imaginile.

În cadrul vernisajului m-am putut bucura de prezența unor oameni speciali, iubitori ai fotografiei care au dorit să vadă imaginile și care îmi place să cred că au uitat pentru 2 ore de cotidian și s-au “teleportat” în vremurile vechi.

Drept urmare, vreau să mulțumesc tuturor celor care au ales să facă parte din povestea creată de mine și voi începe cu Altețele Lor Regale Prințul Paul și Prințesa Lia care au adresat cuvinte foarte frumoase invitaților și care au încurajat prin prezența la eveniment arta și fotografia.

De asemenea adresez mulțumiri partenerilor noștri: Restaurantului Regina Elisabeta pentru Sala Oglinzilor pe care ne-a pus-o la dispoziție, Asociației Exposure și site-ului Elegantine care au susținut proiectul. Și nu în ultimul rând mulțumesc sponsorilor 911 Print care au transformat conceptul meu în realitate prin intermediul print-ului dar și Trendy Sound, cei care au avut grijă ca muzica aleasă pentru eveniment să fie redată la cea mai bună calitate și în cele mai bune condiții.

Și pentru că am vorbit mai sus de cele două perechi talentate de dansatori, vă pot spune că Raluca Aldea și Alexandru Dudaș, alături de Andreea Cirstică și Andrei Tudorache au valsat pe acorduri de Johann Strauss lăsându-ne să ne imaginăm cum ar fi fost dacă am fi întors timpul cu câteva sute de ani înapoi.

În încheiere vreau să menționez că acest proiect este unul caritabil, așa că cei care doriți să veniți în ajutorul unui caz cu probleme neurochirurgicale și totodată iubiți arta fotografică, puteți contribui prin achiziționarea oricărui tablou dintre cele prezentate la expoziție. Pentru vizualizare, le găsiți pe acest site la rubrica “My virtual exhibitions”, iar cei ce doresc să achiziționeze îmi pot trimite un mesaj privat.

Eu, Raluca Ioana Chipriade, prin The tale within a photo, vă mulțumesc vouă celor care m-ați susținut în îndeplinirea unui vis și sper să vă pot încânta și pe viitor prin intermediul poveștilor mele scrise cu lumină.

10293636_695122480529913_5983462196164331990_o